Belgrad

Când mi s-a spus că îmi va plăcea Belgradul foarte mult, am zâmbit a neîncredere. Nu ştiam mai nimic despre acesta, cu excepţia unor informaţii de cultură generală pe care orice om ce se respectă le are la cunoştinţă. Sigur, ce-i ce-mi povesteau despre oraş fuseseră acolo de mai multe ori, studiaseră ori sunt născuţi pe acest tărâm. Ştim că atunci când suntem nevoiţi să lăsăm o parte din amintiri într-un colţ al lumii, loc pe care nu avem posibilitatea de a-l vizita prea des, suntem tentaţi, cu voie sau fără voie, să înflorim lucrurile legate de acesta, lucruri rămase în adâncul sufletului. Nu te poţi aştepta de la o sârboaică, fie de trăieşte în Germania de mai bine de 25 de ani, să îţi povestească despre locurile rădăcinilor folosind creierul, raţiunea. Nu, cu siguranţă îţi va povesti cu inima şi din inimă.

Apus de soare pe Kalemegdan

Ar trebui să spun despre Belgrad, în primul rând, că este una din cele mai vechi aşezări din Europa (istoricii datând-o cu 6000 de ani în urmă), dar că întemeierea ca oraş s-a produs în 1403 (în timpul lui Stefan Lazarević). Prima denumire a aşezării, cea din antichitate, a fost "Singidunum", derivată de la numele "Singi" (nume de trib aşezat aici) şi dun (fortăreaţă, cetate). Numele actual Beograd înseamnă Oraşul Alb. Ca o curiozitate (pentru noi acum, nicidecum pentru belgrădenii de atunci), oraşul a fost implicat în nu mai puţin de 115 războaie, fiind pasat între turci şi maghiari în Evul Mediu, iar de 44 de ori a fost distrus din temelii şi reconstruit.
La prima vedere, Belgradul nu se deosebeşte prea mult de prietenul Bucureşti.

Parcul Monumentului lui Vuk Karadžić

Însă după conflictele armate cu trupele americane, o parte din oraş a fost reclădită, astfel că blocurile-chibrit (şi gri), caracteristice perioadei comuniste, sunt acum ceva mai puţine.
Oraşul se dovedeşte a fi foarte mare, este aşezat pe două râuri importante: Sava şi Dunărea şi este împărţit în două: Stari Grad (Oraşul Vechi) şi Novi Beograd (Belgradul Nou). Are multe spaţii verzi, mult mai multe decât Bucureştiul, parcuri frumoase, coline, dealuri, cetăţi dar şi un trafic ce-l întrece pe-al nostru, cu toate că, sincer vă spun, reţeaua de şosele şi străzi de aici este mult mai dezvoltată decât la noi.

Clădirea Parlamentului (Skupština)

Am rămas cu gura căscată la şoselele suspendate, făcute pentru un trafic mai fluent ori la podurile de peste Sava şi Dunăre, care oferă totodată şi un peisaj frumos.

La o şuetă, pe zidurile cetăţii Kalemegdan

Este un oraş în care vara nu te sufoci, pentru că sârbii au ştiut să-şi construiască propria lor mare, îngrădind o parte a râului Sava şi creând Ada Ciganlija, unul din locurile lor preferate pentru a-şi trage sufletul. Un alt loc superb al oraşului, pentru odihnă şi relaxare, este Parcul Kalemegdan, aflat pe o colină, la confluenţa Savei cu Dunărea.

Învingătorul (Pobednik), Parcul Kalemegdan

Parcul este format pe teritoriul unei foste cetăţi turceşti, Kalemegdan, loc de unde îşi trage şi numele. Astăzi, cei tineri preferă, în general, Belgradul Nou, în special Splavovi, zonă renumită pentru cluburile sale şi atmosfera hot din timpul nopţii. Tinerii de altădată, însă, preferă să meargă în Oraşul Vechi, pe strada atmosferei boeme - Skadarlija - unde celebrii tamburaşi îngână melodii încărcate de o multitudine de sentimente (starogradske pesme).
Mi-a plăcut Belgradul şi îmi place la nebunie. Dacă aş fi pus să spun un lucru concret ce mi-a plăcut la acest oraş, poate că nu aş şti să răspund... Pot fi peisajele, pot fi amintirile, pot fi oamenii sau, pur şi simplu, totul.
Intenţionez ca data viitoare să pozez mai mult :D

Beograd

Kada su mi prijatelji rekli da je Beograd najlepši grad na svetu, nisam im baš verovao, iako pre nego što sam išao u Beograd, nisam ništa znao o njemu, osim neke opšte informacije koje svi ljudi moraju znati. Naravno, oni koji su mi pričali o tom gradu, već su bili tamo više puta, studirali ili rođeni.

Svi znamo da onda kad smo morali da ostavljamo deo naših uspomena daleko u nekom kraju sveta, i ne možemo ga da posetimo vrlo često, onda smo u iskušenju da stvari ulepšamo, i ako želimo, i ako ne želimo. Srpkinja neće ti pričati o njenim krajevima gde je rođena uz pomoć mozgom ili razumom, iako živi u Nemačkoj više od 25 godina. Ne, ona će ti pričati srcom i iz srca.

Kao prvo, morao bih da kažem o Beogradu da jeste jedna od najstarijih postavljanja u Evropi (istoričari datiravši ga pre 6000 godina), ali osnivanje grada je bilo u 1403. godine (za vreme Stefana Lazarevića). Prvo imenovanje ovog grada je bilo "Singidunum", od imena "Singi" (ime plemena koje je tamo živelo tada) i dun (tvrđava). Kroz vreme je Beograd bio impliciran u 115 ratova, u Srednji vek idući više puta pod turski ili mađarski uticaj, a 44 puta je ovaj grad bio porušen i rekonstruisan.

Na prvi pogled možemo reći da se Beograd ne razlikuje previše od njegovog prijatelja Bukurešta.
Međutim, posle ratova sa Amerikancima, deo grada je bio rekonstruisan, tako da su sada malo manjih solitera tipa kutije šibica sive boje, karakteristični doba komunista.
Grad jeste velik i postavljen na dve važne reke: Sava i Dunav, a podeljen u: Stari Grad i Novi Beograd.

Pogled prema Novom Beogradu
U Beogradu ima puno zelenila, mnogo više nego u Bukureštu, lepi parkovi, brežuljaki, brda i tvrđave, ali i saobraćaj, koji nadmaši bukureštanski saobraćaj, iako, iskreno kažem, ima mrežu puta više razvijena od naše gradske mreže puta. Učinila mi je dobar utisak njihova suspendovana mreža puta, a takođe i njihovi mostovi preko Save i Dunava. Po mom mišljenju, sa mostova ili sa Kalemegdana je zalazak sunca jedan od najlepših na svetu.
Tokom leta je Beograd onaj grad u kom ne možeš da se zagušiš, jer su Srbi znali kako da napravi njihovo more, zagradeći deo Save i stvoreći Adu Ciganliju, jedan od omiljenih mesta Beograđana.

Mali pogled na Adi (O mică vedere pe Ada Ciganlija)

Drugo omiljeno mesto za opuštenje Beograđana je Park Kalemegdan, koji se nalazi na ušću reke Sava i Dunav. Park je sagrađen na mestu bivše turske tvrđave koja se zove Kalemegdan, zato park ima to ime.

Park Kalemegdan

Danas, mladići uopšte više vole Novi Beograd, a posebno Splavovi, mesto koje je poznato zahvaljujući njegovim klubovima i lepoj noćnoj atmosferi. Međutim, nekadašnji mladići više vole da se šetaju po Skadarliji, tamo gde tamburaši lepo sviraju starogradske pesme.
Vrlo mi se dopalo u Beogradu i jako ga volim. Ako bi trebalo da kažem jednu konkretnu stvar koju volim o Beogradu, možda ne bih znao šta da odgovorim... Mogu biti pejzaže, mogu biti uspomene, mogu biti ljude koje sam upoznao, ili, prosto, sve.

Hram Svetoga Save (Biserica Sf. Sava)
Nameravam da ću sledeći put više slikati :D

Cântec surd

Copacii de la marginea pădurii erau tăcuţi. Speriaţi, priveau cum cerul se lasă uşor, cum se întunecă, priveau cum lumina prin norii ameninţători devenea albastru-închisă, fugind într-un gri înspăimântător. Singuri, înfriguraţi, se aplecau către pământ ca într-o rugăciune de iertare a păcatelor, foşnindu-şi gândurile printr-un vuiet surd şi apăsător. În depărtare se zăreau scurte crăpături ale cerului. Se iveau şi dispăreau. Totul părea pierdut. Se întuneca din ce în ce mai mult, iar de ce, nimeni nu îşi putea explica. Aşteptând furtuna ca o spovedanie de curăţire a păcatelor, păreau împăcaţi cu resemnarea. Optimism nu mai era. Frântura o pierduseră printre plecăciunile făcute ce, atingând pământul, s-au dispersat în adâncul secat. Obosiţi, într-un monoton continuu, aşteptau un rezultat, o desfăşurare, un final.
Exista pe atunci un contrast puternic între auriul câmpiei, verdele pădurii şi griul cerului care ameninţa să acopere totul.
Însă furtuna nu a venit... un suflu cald dispersând norii. Câte puţin, la început sfios, cerul se arăta în albastrul lui divin. Fără a ştii, copacii îşi destăinuiseră greşelile. Nebănuite.

Mali spis o Srbiji. Small writing about Serbia

Na samom početku hoću reći da sam tako srećan jer imam malo vremena da napišem nešto na mom blogu, a srećniji zato što napišem na srpskom.
Kako sam rekao i do sada u mojim drugim članovima sa ovog bloga (ili nisam... ne sećam se), ovo leto sam dosta putovao: u Sloveniju, u Srbiju, u Slovačku i u Austriju. Svuda je bilo lepo i zanimljivo, ali posebno u Sloveniji i u Srbiji, zato što sam imao jedan konkretan cilj (uz mnoge druge): da učim jezik.
O Sloveniji sam malo napisao nešto (ne znam kako!!), ali o Srbiji i o Beogradu nisam. Tako da ću sada pokušavati nešto da kažem, uopšte, o tim najlepšim stvarima. Jer za pobolšanje srpskog jezika sam dobio priliku da idem u Beograd, kod MSC-a, otišao sam.
Odlično je bilo, iako je raspored one tri nedelje bio jako napunjen. Nisam imao previše vremena da posetim Beograd, ali nadam se da ću i sledeće godine biti tamo, da nastavim posetu Beograda. :D
Za mene je Srbija bila jedno iznenađenje, jer je lepša nego sam zamislio. Ljudi su vredni , kuće su lepe i u dobrom stanju, a gradovi su čisti. Upoznao sam jedan ponosan i gostoljubiv narod koji je želeo da i pomaže svaki put kad je bilo potrebno, a posebno tada kad su videli da pokušavaš govoriti srpski.
Beograd... veliko otkriće!! To je baš lep grad, možda lepši nego Bukurešt, češćiji i zeleniji, jer stvarno ima više zelenila nego moj grad. A pogled sa Kalemegdana... sjajan je! Isto kao i sa mostova preko Save, kad vidiš Novi Beograd na levoj strani i Stari Grad na desnoj strani. Baš je lepo. Videćete!

Vozačka
Zaustavi policajac auto i kaže vozaču:
-Daj mi vozačku!
A vozač će:
-Položi pa ćeš imati.

At the very begining I want to say that I am very happy at the idea of having some time to write a few things here, and happier because I am writing in Serbian. As I already said in other articles on this blog (or I didn't... I don't really remember), this summer I travelled quite enough: in Slovenia, Serbia, Slovakia and Austria. It was beautiful and interesting everywhere, but especially in Slovenia and Serbia, because I had one real goal (among others): to learn the respective language. I did write something about Slovenia last week (I have to admit that I don't know how), but I didn't about Serbia or Belgrade. So that I will try to say something in general about these wonderful things. Because I had the oportunity to go to Belgrade for the improvement of my serbian language, I went there through the MSC programme. I had a wonderful time there, although the schedule in those three weeks was busy enough. I didn't have too much time for visiting Belgrade, but I hope that I will be there next year also, so that I can continue with the visiting of the city. :D To me Serbia was a great surprise, because it is more beautiful than I thought. There are good people, hardworking, their houses are pretty and in a good state, and the cities are clean. I met proud and hospitable Serbians that wished to help everytime they could, and especially when they saw that you're trying to speak Serbian.
Belgrade... a big revelation! This is one real beautiful city, maybe more beautiful than Bucharest, more clean and with more grass plots than my city. The view from Kalemegdan... absolutely astonishing! The same with the view from the bridges over the river Sava, when you see Novi Beograd (New Belgrade) on the left side and Stari Grad (The Old Town) on the right side. It is really beautiful. You'll see!

The Licence
A Policeman stops a car and asks the driver:
-Give me your licence!
And the driver:
-Pass the exam and you'll have one.

Všeč mi je

Ne vem zakaj zdaj mi je zelo všec govoriti po slovensko. Čeprav ne vem preveč besed, všec mi je ta jezik. Letos sem bil v Sloveniji, v Ljubljani, na seminaru Slovenskega Jezika, Literature in Kulture in sem tam poskušal učiti se ta jezik. Lepo je bilo. Zelo lepo. Lahko rečem da imam rad slovenščino in Slovenijo, ker sem tam spoznal veliko ljudi, smo veliko obiskovali in smo se lepo imeli. Vsi profesori so bili odlični - seminar je tudi bil zanimiv- ampak najbolši mislim da je bil profesor fonetike slovenskega jezika (kje je bilo malo težko za nas). Takrat ko smo dobro rekli nekaj, profesor je imel krasne izraze kot »Oookej, gremo naprej!«, ali »Taaaakooo!«, ali »-E-, -e- McDonald's smile -e-« (nekaj kot »Thank God you have finally managed to pronounce it!«. Seveda, hecam se). Vsi študenti smo se vedno smejali zaradi teh njegovih izrazov.
Ljubljana je lepo mesto, manše kot moje mesto, ampak lepše. Slovenija je majhna država, ampak je zelo zelo lepa. In je tudi zadnja država v Evropi v kom jeziku še obstaja dvojina! Čeprav je slovenščina malo težka zaradi nje (zaradi dvojine), mi je še všeč.
To ni še vse. Uživajte!
Va urma...

Drumuri ascunse/ Hidden roads

Cine s-ar gândi ca o călătorie îţi poate schimba radical deciziile pe care vroiai să le iei la un moment dat? E vorba de destin sau e vorba de indecizie asupra propriilor dorinţe? Şi aici intervine altceva la care aş vrea să primesc un răspuns: sunt oamenii stăpâni pe propriile lor decizii? Sau este destinul un constant „du-te vino”, care se joaca din când în când cu cei care „i-au căzut în mâna”?
De ce întreb asta? Hmmm. Poate pentru că în viaţă sunt momente în care ne simţim ca nişte păpuşi în mâinile păpuşarilor... Să vă zic cum a pornit: când am terminat şcoala generală mi-am dorit sa merg la un liceu în care se făcea greaca sau japoneza şi să învăţ una din aceste limbi străine. Nu am fost admis, mi-au lipsit vreo 2 sutimi, iar la momentul acela nu am realizat că asta mi-ar fi plăcut să fac cu adevărat, să învăţ limba unui alt popor, despre civilizaţia acelui popor şi asa mai departe. Am considerat-o ca fiind un eşec şi am luat-o de la capăt. În cei patru ani de liceu nu m-am mai gândit la asta, eram pornit să studiez cu totul altceva, pâna la un moment dat când...
Cu ocazia vacanţei de iarnă, ultima înaintea BACului, am decis să plec pentru doua săptamâni în Danemarca, locul care mi-a schimbat radical decizia de a urma RISE şi m-a dus către ceea ce studiez acum. Aici, în Danemarca, am descoperit că îmi place să socializez, să conversez într-o limba străina, am descoperit că vreau să aflu şi altceva. Am întâlnit un popor cald şi deschis (în ciuda vremii de afară care era al naibii de rece, iar vântul te tăia în două), o limba nouă şi grea (în anumite momente chiar imposibilă), o anumita linişte şi, ce a fost cel mai important, respect pentru sine şi pentru ceilalţi(combinaţie tot mai rară astăzi). Aceste lucruri m-au ambiţionat sa urmez Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. Şi nu daneza (cu toate ca mi-as fi dorit), pentru că în cadrul Universităţii nu se face, ci sârba. Iar pe lângă sârbă mai este şi engleza ori slovena. Trei limbi care am realizat ca îmi plac. Iar datorită acestei călătorii, vara asta am avut parte de multe alte lucruri frumoase, de călătorii, prieteni noi, discuţii (de genul "care bere e mai bună, Nikšičko sau Jeleni?" ori "care e adevăratul profesor?!? Krzysztof, Tamas sau Paşa?") , viaţă cu adevărat.
Destin sau ce altceva?


Who would think that a trip could radically change the decision you wanted to take at a certain point? Is it fate or is it indecision towards your own wishes? And here intervenes something at which I would like to get an answer: are people masters on their own decisions? Or is it destiny a constant “come and go” that plays from time to time with those that “have fallen into its hands”?
Why am I asking this? Hmmm. Maybe because in life there are moments when we feel like some puppets in the hands of the puppeteers... Let me tell you how it went: when I finished school, I wished to follow a high school in which I could learn Greek or Japanese, and to study one of these two languages. I wasn’t admitted, I had about 2 hundredths under the last grade. At that time I didn’t realise that this was what I really wanted to do, to learn the language of an other nation, to learn about its civilization and so forth. I considered it to be a failure and started from the beginning. In my four years of high school I didn’t think about this, I was ready to study something different from foreign languages until when...
With the winter holiday occasion, the last one before the final exams in high school, I decided to go to Denmark, the place that basically changed my decision to follow European Studies (and International Affairs/Relationships) and directed me towards what I’m studying now. I have here discovered what I like most: to socialize, to talk with others in a foreign language, I have discovered that I also want to know about something else. I met here a warm and opened nation (although it was cold as hell outside and the wind was simply killing you), a new and difficult language (I can say impossible sometimes), a certain serenity and, what was the most important, self-respect and respect for others (a combination becoming more and more rare today). These things encouraged me to follow Foreign Languages and Literatures. Of course, I could not study Danish (although I’d wish), because in our University you can’t study this language, but I started Serbian. And, besides Serbian, there is also English and Slovene, three languages that I realise I like them. And thanks to this trip I had a really really really nice summer, full of good moments, journeys, heated discussion (like: "which beer tastes better Nikšičko or Jeleni?" or "who's the real Teacher?!? Krzysztof, Tamas or Paša?), new friends and real life.
Is it destiny or what?

O naţiune dornică să se reprezinte

Nebunie curată. Nu credeam vreodată a trăi un astfel de sentiment. 5-0 (cinci la zero!). Mi-a fost ruşine, pentru că aici nu a fost vorba doar de un simplu meci de fotbal, ci de reprezentarea unei ţări, a unei naţiuni (sau ce a mai rămas din ea) şi starea în care a ajuns.

Asta mi-a adus aminte de un lucru fundamental. Când îţi doreşti ceva cu adevărat, nimic nu te mai poate opri. Iar din punctul ăsta de vedere, avem de învăţat şi de la fotbal, dar în special de la sârbi. Ştiu, mulţi ar putea spune că sârbii aşa au fost mereu: determinaţi, dârji, bătăioşi, pentru că au avut puterea să lupte împotriva multor popoare mai mari şi mai puternice în comparaţie cu ei (chiar dacă uneori şi-au şi luat-o) sau pentru că au insistat să îşi exprime punctul lor de vedere ca naţiune, dacă nu au insistat chiar să îl şi impună. Iată, de ce avem de învăţat.

Sentimentul de apartenenţă la o ţară s-a degradat din ce în ce mai mult în ultimul timp la noi, lăsând în urmă ceea ce s-a văzut şi sâmbătă seară cu ochiul liber la fotbaliştii în galben (nu le pot spune „fotbaliştii noştri” pentru că nu simt că ne-au reprezentat. Pe mine nu m-au reprezentat!). Lipsa de dorinţă, dezorientarea şi multe altele au „luminat” sâmbătă seară pe stadionul „Crvena Zvezda” (aka „Maracana” din Belgrad), când galbenii au arătat la ce nivel de contraperformanţă a ajuns o ţară. Fotbalul nu este un caz singular. Nu numai la fotbal suntem în stare să ne facem ţara de râs, avem multe alte domenii care pot candida pentru „top ten”, dar fotbalul este printre cele mai urmărite fenomene în lume, şi, prin urmare, aici se observă cel mai bine degradarea. Nu a fost primul semn de atenţionare, au mai fost şi altele, însă continuăm să ne ascundem sub maldărul de mizerie pe care l-am creat şi, ce este mai grav, continuăm să închidem ochii la neregulile ce planează la nivelul întregii ţări, în toate domeniile, începând cu politica, pentru că ăsta ne este felul de a fi. Sau mai bine zis, felul lor de a fi.

Când analistul politic, Silviu Brucan, a spus că România are nevoie de cel puţin 20 de ani pentru a ieşi de sub aerul comunist (începând cu decembrie 1989), mulţi au râs.

Eu am spus că avem nevoie de cel puţin 50 şi încă îmi menţin părerea.

Din nefericire, România este pacientul diagnosticat cu cancer, un cancer care de-a lungul timpului s-a generalizat. Îl aşteptăm să moară.

Dar ce este cel mai important, aşteptăm să se nască o altă naţiune, dornică să se reprezinte pe sine.

A nation which is eager to represent itself

Pure madness. I had never ever believed to be living such a feeling. 5-0 (five nil!). I was ashamed, because it wasn’t just a simple football game, but one that was representing a country, a nation (or what is left of it) and the way it evolved over the years.

This reminded me of an essential thing. When you really wish something, nothing can stop you. And from this point of view, we have what to learn from football, and especially from the Serbian people. I know, many of you would say that Serbians have always been like this: determined, firm, aggressive (in a positive way), because they had the power to fight against many other bigger and stronger nations (even though they lost sometimes) or because they insisted on expressing their point of view as a nation, or even insisted on imposing it. That’s why we have to learn from them.

The feeling or the sense of belonging to a country has been more and more deteriorating in the last years among us, Romanians, leaving behind what you could have observed with your own eyes at the players dressed in yellow during Saturday’s night match (I can’t say “our players” because I don’t feel they represented us. Or, at least, they didn’t represent me!). The lack of wish, the disorientation and many others have illuminated on Crvena Zvezda’s pitch (aka “Maracana” Stadium from Belgrade) when The Yellows showed the level of counter performance a nation has reached. But football is not a singular case. Not only when it comes to football we can make a fool out of ourselves and our country, because we have many other domains that can easily candidate for a “top ten” , but football is among the most viewed phenomenon in the world and, therefore, you can observe the degradation here, best. It wasn’t the first sign that needed our attention, there were others also, but we are continuing to hide under the pile of miseries we made and, what is the most alarming, we are still closing our eyes towards irregularities that are planning over the whole country, in all the domains, starting with politics, because this is the way we are. Or, better said, they are.

When the political analyst Silviu Brucan said that Romania needs at least 20 years to escape from the communist indignities (starting with December ’89), many laughed.

I said we need 50 and I am still maintaining my opinion.

Unfortunately, Romania is the cancer-diagnosed patient, a sort of cancer that has now generalised. Now we are waiting for it to die.

But, what’s the most important, we are waiting for a new nation to be born, a nation which is eager to represent itself.

Hello World!

Blog. Gânduri. Păreri. Ale tale păreri. Critici. Ale tale, ale lor. Ale noastre critici. Ideea aceasta îmi dădea târcoale de ceva vreme însă niciodată nu avusesem puterea să îmi impun creerea unui blog personal, asta până când un prieten apropiat mi-a sugerat că ar fi mai mult decât interesant începerea unuia. Am cochetat cu blogging-ul în timpul liceului, participând la un proiect colectiv destinat clasei noastre, scriind diverse articole despre ceea ce este perioada liceului cu adevărat, adică activităţi cu sau fără legătură cu şcoala, însă în neapărată legătură cu elevii -printre care şi eu- , dar nu ajunsesem să îmi imaginez un loc personal de postat idei, impresii, chestii, dezbateri, poate chiar dialoguri.

Bun. Ca să nu îmi pară monoton, am decis să fac un blog cel puţin bilingv, adică să postez diferite articole în limbile în care mă descurc. Astfel că, pe lângă articolele în limba maternă –evident, română –, voi încerca să postez în limba engleză, dar şi în limba sârbă ori limba slovenă, ori voi încerca să traduc/adaptez în aceste limbi articolele scrise în română. Va fi cel puţin interesant să pot realiza aceste lucruri, limbile străine fiind o pasiune în viaţa mea, alături de călătorie, muzică sau teatru. Pentru că sunt încă student, trebuie să anunţ că limbile sunt încă în formare, astfel că, de veţi observa greşeli (de orice fel), nu mă omorâţi, nu de alta dar învăţăm de oriunde putem şi de la oricine ne poate ajuta. Mereu. Am simţit nevoia să o spun, nu ca pe o scuză, pentru că accept criticile asupra lucrurilor pe care le creez (şi îmi place să cred că mi le şi asum), ci ca pe un scurt anunţ din respect pentru fiecare ce va citi articolele blogului.

ENGLISH
Blog. Thoughts. Opinions. Your opinions. Critics. Yours, theirs. Our critics. I had this idea on the back of my mind, but never had the power to impose myself the creating of a personal blog, until a good friend of mine suggested that starting a blog would be more than interesting. I dallied with blogging during high school, as I was involved in a collective project dedicated to our classroom/ group of pupils, by writing different articles about the real period of high school, meaning different activities that had or did not have connections with school, but had by all means connections with pupils –with me among them... however I didn’t imagine a personal place to publish ideas, impressions, issues, debates or even dialogues.
Alright. Designed not to be monotonous, I decided to make a blog that is at least bilingual, meaning that I will publish different articles in the languages I can handle. So, alongside my mother tongue –which is of course Romanian – I will try to publish in English, but also in Serbian or Slovene language, or I will try to translate/adapt into these languages the articles written in Romanian. It should be exciting to realize these things, because foreign languages are one of my hobbies, among travelling, music or theatre. Due to the fact that I am still studying, I have to announce that my level of knowledge in foreign languages is changing, maybe getting better, therefore if anyone of you sees any mistakes, don’t kill me, because we are always learning, from everybody, from everywhere we can, all the time. I felt the need to say it, not as an excuse towards the mistakes I will do, because I accept the critics on the things that I create (and I like to think that I also assume them), but as a sign of respect for anyone who will read the respective articles posted here.