Mali spis o Srbiji. Small writing about Serbia

Na samom početku hoću reći da sam tako srećan jer imam malo vremena da napišem nešto na mom blogu, a srećniji zato što napišem na srpskom.
Kako sam rekao i do sada u mojim drugim članovima sa ovog bloga (ili nisam... ne sećam se), ovo leto sam dosta putovao: u Sloveniju, u Srbiju, u Slovačku i u Austriju. Svuda je bilo lepo i zanimljivo, ali posebno u Sloveniji i u Srbiji, zato što sam imao jedan konkretan cilj (uz mnoge druge): da učim jezik.
O Sloveniji sam malo napisao nešto (ne znam kako!!), ali o Srbiji i o Beogradu nisam. Tako da ću sada pokušavati nešto da kažem, uopšte, o tim najlepšim stvarima. Jer za pobolšanje srpskog jezika sam dobio priliku da idem u Beograd, kod MSC-a, otišao sam.
Odlično je bilo, iako je raspored one tri nedelje bio jako napunjen. Nisam imao previše vremena da posetim Beograd, ali nadam se da ću i sledeće godine biti tamo, da nastavim posetu Beograda. :D
Za mene je Srbija bila jedno iznenađenje, jer je lepša nego sam zamislio. Ljudi su vredni , kuće su lepe i u dobrom stanju, a gradovi su čisti. Upoznao sam jedan ponosan i gostoljubiv narod koji je želeo da i pomaže svaki put kad je bilo potrebno, a posebno tada kad su videli da pokušavaš govoriti srpski.
Beograd... veliko otkriće!! To je baš lep grad, možda lepši nego Bukurešt, češćiji i zeleniji, jer stvarno ima više zelenila nego moj grad. A pogled sa Kalemegdana... sjajan je! Isto kao i sa mostova preko Save, kad vidiš Novi Beograd na levoj strani i Stari Grad na desnoj strani. Baš je lepo. Videćete!

Vozačka
Zaustavi policajac auto i kaže vozaču:
-Daj mi vozačku!
A vozač će:
-Položi pa ćeš imati.

At the very begining I want to say that I am very happy at the idea of having some time to write a few things here, and happier because I am writing in Serbian. As I already said in other articles on this blog (or I didn't... I don't really remember), this summer I travelled quite enough: in Slovenia, Serbia, Slovakia and Austria. It was beautiful and interesting everywhere, but especially in Slovenia and Serbia, because I had one real goal (among others): to learn the respective language. I did write something about Slovenia last week (I have to admit that I don't know how), but I didn't about Serbia or Belgrade. So that I will try to say something in general about these wonderful things. Because I had the oportunity to go to Belgrade for the improvement of my serbian language, I went there through the MSC programme. I had a wonderful time there, although the schedule in those three weeks was busy enough. I didn't have too much time for visiting Belgrade, but I hope that I will be there next year also, so that I can continue with the visiting of the city. :D To me Serbia was a great surprise, because it is more beautiful than I thought. There are good people, hardworking, their houses are pretty and in a good state, and the cities are clean. I met proud and hospitable Serbians that wished to help everytime they could, and especially when they saw that you're trying to speak Serbian.
Belgrade... a big revelation! This is one real beautiful city, maybe more beautiful than Bucharest, more clean and with more grass plots than my city. The view from Kalemegdan... absolutely astonishing! The same with the view from the bridges over the river Sava, when you see Novi Beograd (New Belgrade) on the left side and Stari Grad (The Old Town) on the right side. It is really beautiful. You'll see!

The Licence
A Policeman stops a car and asks the driver:
-Give me your licence!
And the driver:
-Pass the exam and you'll have one.

O naţiune dornică să se reprezinte

Nebunie curată. Nu credeam vreodată a trăi un astfel de sentiment. 5-0 (cinci la zero!). Mi-a fost ruşine, pentru că aici nu a fost vorba doar de un simplu meci de fotbal, ci de reprezentarea unei ţări, a unei naţiuni (sau ce a mai rămas din ea) şi starea în care a ajuns.

Asta mi-a adus aminte de un lucru fundamental. Când îţi doreşti ceva cu adevărat, nimic nu te mai poate opri. Iar din punctul ăsta de vedere, avem de învăţat şi de la fotbal, dar în special de la sârbi. Ştiu, mulţi ar putea spune că sârbii aşa au fost mereu: determinaţi, dârji, bătăioşi, pentru că au avut puterea să lupte împotriva multor popoare mai mari şi mai puternice în comparaţie cu ei (chiar dacă uneori şi-au şi luat-o) sau pentru că au insistat să îşi exprime punctul lor de vedere ca naţiune, dacă nu au insistat chiar să îl şi impună. Iată, de ce avem de învăţat.

Sentimentul de apartenenţă la o ţară s-a degradat din ce în ce mai mult în ultimul timp la noi, lăsând în urmă ceea ce s-a văzut şi sâmbătă seară cu ochiul liber la fotbaliştii în galben (nu le pot spune „fotbaliştii noştri” pentru că nu simt că ne-au reprezentat. Pe mine nu m-au reprezentat!). Lipsa de dorinţă, dezorientarea şi multe altele au „luminat” sâmbătă seară pe stadionul „Crvena Zvezda” (aka „Maracana” din Belgrad), când galbenii au arătat la ce nivel de contraperformanţă a ajuns o ţară. Fotbalul nu este un caz singular. Nu numai la fotbal suntem în stare să ne facem ţara de râs, avem multe alte domenii care pot candida pentru „top ten”, dar fotbalul este printre cele mai urmărite fenomene în lume, şi, prin urmare, aici se observă cel mai bine degradarea. Nu a fost primul semn de atenţionare, au mai fost şi altele, însă continuăm să ne ascundem sub maldărul de mizerie pe care l-am creat şi, ce este mai grav, continuăm să închidem ochii la neregulile ce planează la nivelul întregii ţări, în toate domeniile, începând cu politica, pentru că ăsta ne este felul de a fi. Sau mai bine zis, felul lor de a fi.

Când analistul politic, Silviu Brucan, a spus că România are nevoie de cel puţin 20 de ani pentru a ieşi de sub aerul comunist (începând cu decembrie 1989), mulţi au râs.

Eu am spus că avem nevoie de cel puţin 50 şi încă îmi menţin părerea.

Din nefericire, România este pacientul diagnosticat cu cancer, un cancer care de-a lungul timpului s-a generalizat. Îl aşteptăm să moară.

Dar ce este cel mai important, aşteptăm să se nască o altă naţiune, dornică să se reprezinte pe sine.

A nation which is eager to represent itself

Pure madness. I had never ever believed to be living such a feeling. 5-0 (five nil!). I was ashamed, because it wasn’t just a simple football game, but one that was representing a country, a nation (or what is left of it) and the way it evolved over the years.

This reminded me of an essential thing. When you really wish something, nothing can stop you. And from this point of view, we have what to learn from football, and especially from the Serbian people. I know, many of you would say that Serbians have always been like this: determined, firm, aggressive (in a positive way), because they had the power to fight against many other bigger and stronger nations (even though they lost sometimes) or because they insisted on expressing their point of view as a nation, or even insisted on imposing it. That’s why we have to learn from them.

The feeling or the sense of belonging to a country has been more and more deteriorating in the last years among us, Romanians, leaving behind what you could have observed with your own eyes at the players dressed in yellow during Saturday’s night match (I can’t say “our players” because I don’t feel they represented us. Or, at least, they didn’t represent me!). The lack of wish, the disorientation and many others have illuminated on Crvena Zvezda’s pitch (aka “Maracana” Stadium from Belgrade) when The Yellows showed the level of counter performance a nation has reached. But football is not a singular case. Not only when it comes to football we can make a fool out of ourselves and our country, because we have many other domains that can easily candidate for a “top ten” , but football is among the most viewed phenomenon in the world and, therefore, you can observe the degradation here, best. It wasn’t the first sign that needed our attention, there were others also, but we are continuing to hide under the pile of miseries we made and, what is the most alarming, we are still closing our eyes towards irregularities that are planning over the whole country, in all the domains, starting with politics, because this is the way we are. Or, better said, they are.

When the political analyst Silviu Brucan said that Romania needs at least 20 years to escape from the communist indignities (starting with December ’89), many laughed.

I said we need 50 and I am still maintaining my opinion.

Unfortunately, Romania is the cancer-diagnosed patient, a sort of cancer that has now generalised. Now we are waiting for it to die.

But, what’s the most important, we are waiting for a new nation to be born, a nation which is eager to represent itself.