Cântec surd

Copacii de la marginea pădurii erau tăcuţi. Speriaţi, priveau cum cerul se lasă uşor, cum se întunecă, priveau cum lumina prin norii ameninţători devenea albastru-închisă, fugind într-un gri înspăimântător. Singuri, înfriguraţi, se aplecau către pământ ca într-o rugăciune de iertare a păcatelor, foşnindu-şi gândurile printr-un vuiet surd şi apăsător. În depărtare se zăreau scurte crăpături ale cerului. Se iveau şi dispăreau. Totul părea pierdut. Se întuneca din ce în ce mai mult, iar de ce, nimeni nu îşi putea explica. Aşteptând furtuna ca o spovedanie de curăţire a păcatelor, păreau împăcaţi cu resemnarea. Optimism nu mai era. Frântura o pierduseră printre plecăciunile făcute ce, atingând pământul, s-au dispersat în adâncul secat. Obosiţi, într-un monoton continuu, aşteptau un rezultat, o desfăşurare, un final.
Exista pe atunci un contrast puternic între auriul câmpiei, verdele pădurii şi griul cerului care ameninţa să acopere totul.
Însă furtuna nu a venit... un suflu cald dispersând norii. Câte puţin, la început sfios, cerul se arăta în albastrul lui divin. Fără a ştii, copacii îşi destăinuiseră greşelile. Nebănuite.